Vând firma cu datorii. Scap de răspundere?

Vând firma cu datorii. Scap de răspundere?

Ce se întâmplă în realitate când societatea ajunge în insolvență sau faliment

Ideea este simplă și (aparent) tentantă: societatea are datorii mari, o vând, ies din ea, iar responsabilitatea mea rămâne în urmă.

Din punct de vedere juridic, această logică este fundamental greșită. Iar atunci când datoriile sunt consistente, iar societatea ajunge ulterior în insolvență sau faliment, analiza nu se oprește la momentul cesiunii.

Se întoarce în timp.

Și exact aici apare riscul real.

Insolvența nu analizează doar prezentul. Analizează trecutul.

În momentul în care este deschisă procedura reglementată de Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar sau lichidatorul nu se limitează la constatarea datoriilor. Una dintre obligațiile sale esențiale este să stabilească cauzele și împrejurările care au condus la starea de insolvență.

Această analiză vizează perioada în care s-au acumulat datoriile, în care au fost luate deciziile economice relevante, în care s-au făcut, sau nu s-au făcut, anumite demersuri.

Faptul că între timp părțile sociale au fost cesionate nu modifică această analiză.

Societatea rămâne aceeași persoană juridică.

Contabilitatea rămâne aceeași.

Istoricul rămâne verificabil.

Iar procedura de insolvență este, prin natura ei, o procedură colectivă și transparentă, în care trecutul financiar al societății este examinat sistematic.

Art. 169 – punctul în care răspunderea poate deveni personală

Articolul 169 din Legea nr. 85/2014 permite judecătorului-sindic să dispună ca o parte din pasivul societății ajunse în insolvență, sau faliment, să fie suportată de membrii organelor de conducere/administrare/ supraveghere, sau de orice alte persoane care au contribuit la ajungerea în această stare.

Nu este o sancțiune automată. Nu este aplicată pentru simplul fapt că societatea a eșuat.

Dar este un mecanism real și utilizat atunci când se constată că insolvența a fost generată sau agravată prin fapte precum:

– folosirea bunurilor societății în interes propriu,

– continuarea activității în mod vădit prejudiciabil când încetarea de plăți era evidentă,

– ținerea unei contabilități fictive sau dispariția documentelor,

– deturnarea sau ascunderea activelor.

Instanța nu analizează cine era asociat la data deschiderii procedurii.

Analizează cine a luat deciziile în perioada în care s-a produs dezechilibrul.

Dacă acea perioadă coincide cu mandatul tău, cesiunea ulterioară nu te plasează în afara cadrului de analiză.

Falimentul nu șterge trecutul. Îl expune.

Procedura nu funcționează pe aparențe, ci pe documente.

În acest cadru, ideea că simpla vânzare a firmei ar rupe orice legătură cu trecutul este juridic greșită. Procedura de insolvență nu operează cu noțiunea de „am ieșit din firmă”, ci cu analiza contribuției la ajungerea în insolvență.

Eșecul nu este sancționat. Conduita este.

Legea nu pedepsește faptul că un business nu a reușit. Economia implică risc. Insolvența este un mecanism legal tocmai pentru a gestiona acest risc.

Răspunderea intervine doar dacă se dovedește că insolvența a fost determinată de o conduită contrară obligațiilor legale sau de o administrare grav defectuoasă.

Dar atunci când pasivul este mare și procedura este deschisă, analiza este inevitabilă.

Iar acolo, formalismul juridic înlocuiește presupunerile.

Concluzia reală

„Vând firma și scap” nu este o strategie juridică. Este o presupunere periculoasă.

În momentul în care societatea ajunge în insolvență sau faliment, mecanismele prevăzute de Legea nr. 85/2014 deschid o analiză a trecutului financiar și decizional al societății.

Dacă insolvența este consecința unor decizii luate într-un anumit mandat, schimbarea formală a asociatului sau administratorului nu oprește această analiză.

Insolvența nu caută vinovați în mod automat, dar când există indicii serioase, are instrumentele legale pentru a merge până la capăt.

Iar când pasivul este mare, procedura nu mai este o ipoteză teoretică. Devine cadrul în care totul este verificat.